Am stat mult si am cumpanit pana sa ma decid sa-mi scriu gandurile si in legatura cu alte subiecte. Am trait evenimente “interesante” in viata mea si m-am decis, intr-un final, sa ti le impartasesc si tie. Poate-ti vor fi de folos sau poate ca ai sa le consideri a fi un exemplu de infatuare “Toaxen”. In fine, imi asum riscurile de a fi pera expus comentariilor si am sa ma las in voia “tastaturii” si a gandurilor.
Ei bine, un rol important in aceasta decizie l-a jucat si o intamplare de astazi. Doi oameni despre care stiu ca au mintit s-au intalnit si n-au avut nici un fel de emotie la revederea lor. N-am putut sa nu ma intreb daca un cumva MINCIUNA face parte atat de puternic din viata noastra incat nici nu o mai sesizam, trecem pe langa ea fara sa ne mai pese, mintim fara regrete sau remuscari nici de moment nici ulterioare, daca un cumva “A MINTI” ne defineste de atat de multe ori incat uitam ce sau unde este adevarul. Da, da, da. Stiu. Filosofic vorbind n-o sa separ eu aici si acum adevarul de minciuna si nici n-am sa gasesc cine stie ce definitii ale celor doua concepte. Vreau doar sa ma lamuresc si eu cum functioneaza treaba asta pentru ca este al naibii de dureros sa fii mintit si apoi sa te confrunti cu ea. Sa lamurim o treaba de la bun inceput am mintit si eu (nu o data) si legat de subiecte grave care au condus la consecinte devastatoare uneori pentru cei din jur. Sigur, am avut sentimentul unei vini absolute, a unei dureri fizice atunci cand am fost pus in fata adevarului. Am observat oameni care nu simt insa nimic. Mint de ingheata apele si n-au nici o tresarire, NIMIC. Offf.
Am incercat sa-mi dau seama mereu care este mecanismul minciunii, ce ma determina sa mint, sa ascund adevarul. Ce ma determina ca si pus in fata adevarului ca continui sa neg evidenta, sa ma fofilez anost si nesimtit aruncand alte si alte minciuni. Ce ma determina sa fac asta? De unde vine nevoia unora de a minti la fiecare pas, de a denatura si scofalci adevarul, de a-l aseza intr-o forma in care doar ei il mai recunosc ca adevar? Hmmm? Ce sa fie oare aici? Suntem oare niste mincinosi congenitali? Vreau parerea ta aici si-ti multumesc pentru ajutor.
DA, eu cred ca a minti este ceva natural si cand spun minciuna ma refer la ascunderea adevarului sau ciuntirea lui. Am simtit de multe ori nevoia sa mint din bun simt, din eleganta, din dorinta de a un rani, din rautate, din vina sau din diverse alte sute de motive. Am facut-o si eu si cred ca ai facut-o si tu. Insa mereu m-am simtit vinovat, m-am simtit murdar si lipsit de “barbatie” atunci cand am facut acestea si mai ales atunci cand motivatia nu era deloc ”politicoasa”. Cum se face ca unii mint fara sa aiba nici un resentiment si fara sa simta nici o emotie? Asadar mintim cu totii cel putin o data pe zi si atunci de unde nevoia de adevar pe care o simt manifestandu-se la multi din jurul meu si la mine deasemenea?
Da, mintim pentru a obtine foloase de cele mai multe ori. Insa am fost si am mintit si fara nici un motiv anume. Pur si simplu n-am avut chef sa spun adevarul. Uneori a avut consecinte alteori asa a venit, asa s-a dus. Oare constanta minciunii in viata noastra un cumva creeaza o dependenta de ea si ne face sa ne schimbam felul de a fi? In cercul meu de apropiati mi se folosesc doua nume. Unul este “natural”, a fost folosit de toti de cand ma stiu, celalalt a trebuit sa-l adopt pentru a fi folosit ca o minciuna, pentru a-mi ascunde identitatea, pentru a insela “realitatea”. Slava cerului, ambele nume de botez pe care le port sunt minunate(Alexandru Cristian), insa atunci cand mi se spune pe cel folosit pentru a minti ma simt aiurea, ma simt apasat de numele asta. Numele n-are nici o vina, inseamna ca trebuie sa fie minciuna care sta in spatele folosirii lui. Concluzionez ca minciuna ma apasa, intrebarea este daca ma apasa doar pe mine sau ii apasa si pe altii din jurul meu care stiu adevarul, nu inteleg foarte bine motivele folosirii acelui nume in locul celui consacrat si constata ca n-am reactie.
Uite cateva intrebari pe care le am despre acest subiect. Asta este doar inceputul, propunandu-mi sa continui seria gandurilor mele. Iti astept comentariile si sper sa fie un dialog util si tie si mie.
Obiective marete!
Ei bine, un rol important in aceasta decizie l-a jucat si o intamplare de astazi. Doi oameni despre care stiu ca au mintit s-au intalnit si n-au avut nici un fel de emotie la revederea lor. N-am putut sa nu ma intreb daca un cumva MINCIUNA face parte atat de puternic din viata noastra incat nici nu o mai sesizam, trecem pe langa ea fara sa ne mai pese, mintim fara regrete sau remuscari nici de moment nici ulterioare, daca un cumva “A MINTI” ne defineste de atat de multe ori incat uitam ce sau unde este adevarul. Da, da, da. Stiu. Filosofic vorbind n-o sa separ eu aici si acum adevarul de minciuna si nici n-am sa gasesc cine stie ce definitii ale celor doua concepte. Vreau doar sa ma lamuresc si eu cum functioneaza treaba asta pentru ca este al naibii de dureros sa fii mintit si apoi sa te confrunti cu ea. Sa lamurim o treaba de la bun inceput am mintit si eu (nu o data) si legat de subiecte grave care au condus la consecinte devastatoare uneori pentru cei din jur. Sigur, am avut sentimentul unei vini absolute, a unei dureri fizice atunci cand am fost pus in fata adevarului. Am observat oameni care nu simt insa nimic. Mint de ingheata apele si n-au nici o tresarire, NIMIC. Offf.
Am incercat sa-mi dau seama mereu care este mecanismul minciunii, ce ma determina sa mint, sa ascund adevarul. Ce ma determina ca si pus in fata adevarului ca continui sa neg evidenta, sa ma fofilez anost si nesimtit aruncand alte si alte minciuni. Ce ma determina sa fac asta? De unde vine nevoia unora de a minti la fiecare pas, de a denatura si scofalci adevarul, de a-l aseza intr-o forma in care doar ei il mai recunosc ca adevar? Hmmm? Ce sa fie oare aici? Suntem oare niste mincinosi congenitali? Vreau parerea ta aici si-ti multumesc pentru ajutor.
DA, eu cred ca a minti este ceva natural si cand spun minciuna ma refer la ascunderea adevarului sau ciuntirea lui. Am simtit de multe ori nevoia sa mint din bun simt, din eleganta, din dorinta de a un rani, din rautate, din vina sau din diverse alte sute de motive. Am facut-o si eu si cred ca ai facut-o si tu. Insa mereu m-am simtit vinovat, m-am simtit murdar si lipsit de “barbatie” atunci cand am facut acestea si mai ales atunci cand motivatia nu era deloc ”politicoasa”. Cum se face ca unii mint fara sa aiba nici un resentiment si fara sa simta nici o emotie? Asadar mintim cu totii cel putin o data pe zi si atunci de unde nevoia de adevar pe care o simt manifestandu-se la multi din jurul meu si la mine deasemenea?
Da, mintim pentru a obtine foloase de cele mai multe ori. Insa am fost si am mintit si fara nici un motiv anume. Pur si simplu n-am avut chef sa spun adevarul. Uneori a avut consecinte alteori asa a venit, asa s-a dus. Oare constanta minciunii in viata noastra un cumva creeaza o dependenta de ea si ne face sa ne schimbam felul de a fi? In cercul meu de apropiati mi se folosesc doua nume. Unul este “natural”, a fost folosit de toti de cand ma stiu, celalalt a trebuit sa-l adopt pentru a fi folosit ca o minciuna, pentru a-mi ascunde identitatea, pentru a insela “realitatea”. Slava cerului, ambele nume de botez pe care le port sunt minunate(Alexandru Cristian), insa atunci cand mi se spune pe cel folosit pentru a minti ma simt aiurea, ma simt apasat de numele asta. Numele n-are nici o vina, inseamna ca trebuie sa fie minciuna care sta in spatele folosirii lui. Concluzionez ca minciuna ma apasa, intrebarea este daca ma apasa doar pe mine sau ii apasa si pe altii din jurul meu care stiu adevarul, nu inteleg foarte bine motivele folosirii acelui nume in locul celui consacrat si constata ca n-am reactie.
Uite cateva intrebari pe care le am despre acest subiect. Asta este doar inceputul, propunandu-mi sa continui seria gandurilor mele. Iti astept comentariile si sper sa fie un dialog util si tie si mie.
Obiective marete!
Postări
