Am stat mult si am cumpanit pana sa ma decid sa-mi scriu gandurile si in legatura cu alte subiecte. Am trait evenimente “interesante” in viata mea si m-am decis, intr-un final, sa ti le impartasesc si tie. Poate-ti vor fi de folos sau poate ca ai sa le consideri a fi un exemplu de infatuare “Toaxen”. In fine, imi asum riscurile de a fi pera expus comentariilor si am sa ma las in voia “tastaturii” si a gandurilor.
Ei bine, un rol important in aceasta decizie l-a jucat si o intamplare de astazi. Doi oameni despre care stiu ca au mintit s-au intalnit si n-au avut nici un fel de emotie la revederea lor. N-am putut sa nu ma intreb daca un cumva MINCIUNA face parte atat de puternic din viata noastra incat nici nu o mai sesizam, trecem pe langa ea fara sa ne mai pese, mintim fara regrete sau remuscari nici de moment nici ulterioare, daca un cumva “A MINTI” ne defineste de atat de multe ori incat uitam ce sau unde este adevarul. Da, da, da. Stiu. Filosofic vorbind n-o sa separ eu aici si acum adevarul de minciuna si nici n-am sa gasesc cine stie ce definitii ale celor doua concepte. Vreau doar sa ma lamuresc si eu cum functioneaza treaba asta pentru ca este al naibii de dureros sa fii mintit si apoi sa te confrunti cu ea. Sa lamurim o treaba de la bun inceput am mintit si eu (nu o data) si legat de subiecte grave care au condus la consecinte devastatoare uneori pentru cei din jur. Sigur, am avut sentimentul unei vini absolute, a unei dureri fizice atunci cand am fost pus in fata adevarului. Am observat oameni care nu simt insa nimic. Mint de ingheata apele si n-au nici o tresarire, NIMIC. Offf.
Am incercat sa-mi dau seama mereu care este mecanismul minciunii, ce ma determina sa mint, sa ascund adevarul. Ce ma determina ca si pus in fata adevarului ca continui sa neg evidenta, sa ma fofilez anost si nesimtit aruncand alte si alte minciuni. Ce ma determina sa fac asta? De unde vine nevoia unora de a minti la fiecare pas, de a denatura si scofalci adevarul, de a-l aseza intr-o forma in care doar ei il mai recunosc ca adevar? Hmmm? Ce sa fie oare aici? Suntem oare niste mincinosi congenitali? Vreau parerea ta aici si-ti multumesc pentru ajutor.
DA, eu cred ca a minti este ceva natural si cand spun minciuna ma refer la ascunderea adevarului sau ciuntirea lui. Am simtit de multe ori nevoia sa mint din bun simt, din eleganta, din dorinta de a un rani, din rautate, din vina sau din diverse alte sute de motive. Am facut-o si eu si cred ca ai facut-o si tu. Insa mereu m-am simtit vinovat, m-am simtit murdar si lipsit de “barbatie” atunci cand am facut acestea si mai ales atunci cand motivatia nu era deloc ”politicoasa”. Cum se face ca unii mint fara sa aiba nici un resentiment si fara sa simta nici o emotie? Asadar mintim cu totii cel putin o data pe zi si atunci de unde nevoia de adevar pe care o simt manifestandu-se la multi din jurul meu si la mine deasemenea?
Da, mintim pentru a obtine foloase de cele mai multe ori. Insa am fost si am mintit si fara nici un motiv anume. Pur si simplu n-am avut chef sa spun adevarul. Uneori a avut consecinte alteori asa a venit, asa s-a dus. Oare constanta minciunii in viata noastra un cumva creeaza o dependenta de ea si ne face sa ne schimbam felul de a fi? In cercul meu de apropiati mi se folosesc doua nume. Unul este “natural”, a fost folosit de toti de cand ma stiu, celalalt a trebuit sa-l adopt pentru a fi folosit ca o minciuna, pentru a-mi ascunde identitatea, pentru a insela “realitatea”. Slava cerului, ambele nume de botez pe care le port sunt minunate(Alexandru Cristian), insa atunci cand mi se spune pe cel folosit pentru a minti ma simt aiurea, ma simt apasat de numele asta. Numele n-are nici o vina, inseamna ca trebuie sa fie minciuna care sta in spatele folosirii lui. Concluzionez ca minciuna ma apasa, intrebarea este daca ma apasa doar pe mine sau ii apasa si pe altii din jurul meu care stiu adevarul, nu inteleg foarte bine motivele folosirii acelui nume in locul celui consacrat si constata ca n-am reactie.
Uite cateva intrebari pe care le am despre acest subiect. Asta este doar inceputul, propunandu-mi sa continui seria gandurilor mele. Iti astept comentariile si sper sa fie un dialog util si tie si mie.
Obiective marete!
Ei bine, un rol important in aceasta decizie l-a jucat si o intamplare de astazi. Doi oameni despre care stiu ca au mintit s-au intalnit si n-au avut nici un fel de emotie la revederea lor. N-am putut sa nu ma intreb daca un cumva MINCIUNA face parte atat de puternic din viata noastra incat nici nu o mai sesizam, trecem pe langa ea fara sa ne mai pese, mintim fara regrete sau remuscari nici de moment nici ulterioare, daca un cumva “A MINTI” ne defineste de atat de multe ori incat uitam ce sau unde este adevarul. Da, da, da. Stiu. Filosofic vorbind n-o sa separ eu aici si acum adevarul de minciuna si nici n-am sa gasesc cine stie ce definitii ale celor doua concepte. Vreau doar sa ma lamuresc si eu cum functioneaza treaba asta pentru ca este al naibii de dureros sa fii mintit si apoi sa te confrunti cu ea. Sa lamurim o treaba de la bun inceput am mintit si eu (nu o data) si legat de subiecte grave care au condus la consecinte devastatoare uneori pentru cei din jur. Sigur, am avut sentimentul unei vini absolute, a unei dureri fizice atunci cand am fost pus in fata adevarului. Am observat oameni care nu simt insa nimic. Mint de ingheata apele si n-au nici o tresarire, NIMIC. Offf.
Am incercat sa-mi dau seama mereu care este mecanismul minciunii, ce ma determina sa mint, sa ascund adevarul. Ce ma determina ca si pus in fata adevarului ca continui sa neg evidenta, sa ma fofilez anost si nesimtit aruncand alte si alte minciuni. Ce ma determina sa fac asta? De unde vine nevoia unora de a minti la fiecare pas, de a denatura si scofalci adevarul, de a-l aseza intr-o forma in care doar ei il mai recunosc ca adevar? Hmmm? Ce sa fie oare aici? Suntem oare niste mincinosi congenitali? Vreau parerea ta aici si-ti multumesc pentru ajutor.
DA, eu cred ca a minti este ceva natural si cand spun minciuna ma refer la ascunderea adevarului sau ciuntirea lui. Am simtit de multe ori nevoia sa mint din bun simt, din eleganta, din dorinta de a un rani, din rautate, din vina sau din diverse alte sute de motive. Am facut-o si eu si cred ca ai facut-o si tu. Insa mereu m-am simtit vinovat, m-am simtit murdar si lipsit de “barbatie” atunci cand am facut acestea si mai ales atunci cand motivatia nu era deloc ”politicoasa”. Cum se face ca unii mint fara sa aiba nici un resentiment si fara sa simta nici o emotie? Asadar mintim cu totii cel putin o data pe zi si atunci de unde nevoia de adevar pe care o simt manifestandu-se la multi din jurul meu si la mine deasemenea?
Da, mintim pentru a obtine foloase de cele mai multe ori. Insa am fost si am mintit si fara nici un motiv anume. Pur si simplu n-am avut chef sa spun adevarul. Uneori a avut consecinte alteori asa a venit, asa s-a dus. Oare constanta minciunii in viata noastra un cumva creeaza o dependenta de ea si ne face sa ne schimbam felul de a fi? In cercul meu de apropiati mi se folosesc doua nume. Unul este “natural”, a fost folosit de toti de cand ma stiu, celalalt a trebuit sa-l adopt pentru a fi folosit ca o minciuna, pentru a-mi ascunde identitatea, pentru a insela “realitatea”. Slava cerului, ambele nume de botez pe care le port sunt minunate(Alexandru Cristian), insa atunci cand mi se spune pe cel folosit pentru a minti ma simt aiurea, ma simt apasat de numele asta. Numele n-are nici o vina, inseamna ca trebuie sa fie minciuna care sta in spatele folosirii lui. Concluzionez ca minciuna ma apasa, intrebarea este daca ma apasa doar pe mine sau ii apasa si pe altii din jurul meu care stiu adevarul, nu inteleg foarte bine motivele folosirii acelui nume in locul celui consacrat si constata ca n-am reactie.
Uite cateva intrebari pe care le am despre acest subiect. Asta este doar inceputul, propunandu-mi sa continui seria gandurilor mele. Iti astept comentariile si sper sa fie un dialog util si tie si mie.
Obiective marete!
Postări
9 comentarii:
Si eu am mintit, pe ici, pe colo.Acum vreo 8 ani m-am hotarat sa mint din ce in ce mai putin, indiferent de consecinte.Sunt multumit.Constiinta mea e mult mai usoara si am capatat curajul de a minti apoi si mai putin.Mi-am facut multi dusmani,si inca din aia rai,dar ma doare in cot.Am castigat prieteni veritabili..putini,insa prieteni,oameni adevarati.Eu sunt ceea ce gandesc,ceea ce simt si ceea ce fac si, implicit,ceea ce voi deveni in virtutea acestei conduite.Cu adevarat traim intr-o lume predominata de adevaruri consensuale insa cu certitudine realitatea nevazuta a legilor divine ne va penaliza la un moment in timp.Parerea mea modesta e urmatoarea:" Daca nu exista Dumnezeu cel Bun iar eu sunt onest si altruist inseamna ca nu am pierdut nimic; insa daca sunt mincinos si al dracu' si Dumnezeu exista...atunci am pierdut tot."
PS:...ultimele descoperiri si confirmari din partea cercurilor oamenilor de stiinta (fizicieni, biochimisti,istorici, lingvisti,geologi etc) indica o singura directie asupra provenientei omului,a fiintei in general: Inteligent Design (ID)
mai bine sa suferi tu din cauza adevarului, decat sa sufere el din cauza ta !
Corect
Exista multi factori care ne determina sa mintim. Toata lumea minte, diferenta o face FRECVENTA, SCOPUL si GRADUL in care se minte.
De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii de acest gen, continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de A MINTI.
Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma extrema a minciuni.
Mai exista tendinta de a minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie si care cauta sa fie protagonistele unei povesti, pe care ajung sa o creada si ele. Referitor la aceste persoane, nu cred ca este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa creeze o viata falsa.
Simpaticului personaj Pinocchio, ii crestea nasul atunci cand spunea o minciuna. Pana la urma, intr-o dimineata, papusa din lemn, preschimbata in bine, s-a trezit ca a devenit un vioi, frumos si inteligent baietel cu ochii albastri. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevaruri se pot trezi ca nu-si mai pot recunoaste chipul atunci cand, intr-o dimineata, se privesc in oglinda.
Minciuna rupe tot: sentimente, incredere, certitudine, speranta.
Minciuna doare, naste ura si regrete, te transforma.
Mult succes tuturor, la cat mai putine minciuni - voite sau nu, pentru a va transforma in oameni calzi si frumosi !
Corect
Oamenii mint pentru ca sunt calauziti de tatal minciunii, din pacate.
"Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El dela inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentruca in el nu este adevar. Oridecateori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii". (Ioan.8:44)
dar am o veste buna !Isus a zis :
" veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi." (Ioan.8:32)
Multe ganduri despre minciuna, trairi si emotii impartasite. Nu comentez despre "infatuare". Iti spun ce gandesc despre ceea ce ai scris.
Multi oameni mint pentru a se proteja pe ei insisi de
eventualele neplaceri
care ar putea sa apara sau despre lucruri personale (care vor sa ramane "secrete"), caci nu au puterea sa le accepte si sa
spuna parerea deschis si de aici, dorinta de a spune altceva, o mica minciuna ( vezi minciunile celor care intarzie la intalniri, care nu sunt niciodata punctuali, care nu accepta ca apar probleme in familie de care ei nu sunt vinovati sau responsabili - divorturi/decese etc).
Altii mint pentru ca asa cred ca se "scot" mai bine din situatii neplacute / jenante / stresante, dand vina pe altii, desi chiar ei sunt vinovati si asta pentru ca sunt , depasiti de situatie si nu accepta si nu vor sa ceara ajutorul/sfatul/sprijinul celor apropiati sau celor care ii pot ajuta / sustine. Important este sa recunoastem ca avem cu totii niste limite si nu suntem super eroi sau zane (desi ne-am dori, de multe ori).
Unele persoane din pacate, sunt bolnave (mitomane), vezi, definitia :
MITOMANÍE s.f. Boală psihică caracterizată prin tendinţa de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate; p. gener. mania de a minţi. – Din fr. mythomanie.
Ele mint la orice pas...e dureros, caci am intalnit astfel de oameni , care nu se opresc aici, iti mai fac si rau psihic,recurg uneori si la amenintari sau violenta. Sunt cazuri patologice (diagnosticare de medici, care pot degenera in alte boli, daca nu sunt tratate sau tinute sub observatie). Aceste cazuri sunt cele mai grave si mai greu de suportat. Oameni care mint, fara sa tresara, impresioneaza prin povestile lor care nu exista si care exploateaza alti oameni, de buna credinta, creduli, sinceri, capabili sa inteleaga cum stau lucrurile dar care " iau drept
buna " ceea ce li se spune / povesteste, ramanand ulterior socati, umiti, raniti, dezamagiti total de ceea ce constata.
Sa speram ca nu vom avea parte de asa ceva.
Sunt oameni care mint ca nu au familie si copii doar pentru a seduce si a avea relatii intime cu femei mai tinere ( chiar cu 15-20 ani), care spun ca sunt ceea ce nu sunt si insala pentru
bani sau alte foloase materiale
persoane mai in varsta, excrocheaza cu zambetul pe buze , ajung la alte infractiuni si nu au mustrari de constiinta...fereasca sfantu' de asa ceva.
Putini sunt cei care accepta tratament si doresc sa se vindece...pentru ca ei afirma ca nu sunt bolnavi si restul persoanelor din anturaj au ceva cu ei, ii persecuta...trist dar adevarat. Ai grija de tine. Votez ! Pentru o viata cu mai putina minciuna si prostie!Sper sa votati si voi:)
Mi se spune ca sunt prea sincera si ca ar trebui sa ascund unele aspecte din cand in cand.
Ce-i de facut in cazul asta?
Adevarul e ca am avut foarte multe de pierdut fiind sincera pana la capat.
Nu pot minti cand e vorba de lucruri serioase. Sentimentul ca fac ceva rau e prezent si persista...Prin urmare, prefer adevarul si constiinta impacata!
Cateva minciunele imi mai scapa, inevitabil, in situatiile de care vorbea Maria (scuzele pentru intarzieri etc.), dar incerc sa scap si de ele...
Partea mai putin buna este ca astept acelasi lucru si sufar foarte mult cand vad ca sunt mintita! Intuitia nu m-a inselat niciodata!
De multe ori ma gandesc ca mi s-ar fi potrivit meseria de detectiv :-)))
Multumesc frumos pentru toate comentariile. Scuze pentru intarzierea cu care dau raspunsul, insa n-am avut "net" si asta m-a impiedicat sa fiu prezent. Am sa revin.
Trimiteți un comentariu